Îmi vine.. desperarea

Cum toate cele din urmă sunt uitate, părăsite sau din contră.. aşa îmi vine mie desperarea din viitor, prezent şi fără trecut. Cauze? Pentru ce sunt cauzele sau ce importanţă de orice grad ai acorda tu acestora? Având în vedere că totuşi ai avut timp să citeşti aceste rânduri, continui mai departe cu ce am început. Cred că am început bine.. altfel acum sigurat aş fi tot schimbat pe idei, propoziţii şi mai ştiu eu ce, doar ca să iasă bine în faţa voastră. Ce am observat eu în tot acest timp scurt de observare(da, doar după vreo 3 luni mi-am dat seama ce şi cum e conţinutul de aici), e faptul că eu treceam neobservat şi în linişte peste tot ceea ce înseamnă reguli de ortografie. Nici acum nu le ştiu atât de bine, ca să pot continua cel puţin aşa, corect scris tot ceea ce vreau să exprim. E bine că totuşi mai sunt unii oameni prezenţi aici, în acest mediu virtual, care sunt jalnici cum şi eu am apucat.

De aflat e că nu un singur motiv e ăsta cu Român(i)a mea cea scumpă. Desperarea mea a început din … nu mai ştiu de unde, pentru că ceva mai sus am spus că e fără trecut. Doar prezentul şi viitorul sunt prezente în desperarea mea. E greşit atunci ce am spus mia sus, pentru că mâine e o zi din viitor, dar totul a început încă din trecut. Ziua ce a trecut a fost cea în care procesul lung de desperare a început. Gândesc greşit? Tot ce vi-am spus până acum sunt baliverne, bălării? Oare am avut această performanţă de a vă capta cu lucruri neserioase şi totuşi mascate într-un chip de care să nu vă prindeţi de starea lui interioară? Mie- tare greu să răspund la aceste întrebări, care mă macină de gânduri ce nu-şi au rostul. Doar.. trecutul e trecut şi contează ceea ce faci acum, pentru o oarecare predispoziţie a ta în viitor. Atunci iar realizez cât de greşit am putut începe acest articol şi cum de vroiam să fiu convins că am început greşit atunci când ziceam:”Cred că am început bine.. altfel acum sigurat aş fi tot schimbat pe idei, propoziţii şi mai ştiu eu ce..”

Greşit sau cum o fi totul, ştiu una şi bună.. Ce ai făcut, nu mai poţi da înapoi.. decât dacă eşti Doctor Time. (Aici, în lumea asta a noastră reală, a realităţii.. în care cu siguranţă de greşeşti.. urmările continuă să apară.) Punctele astea de suspensie tare-mi plac mie. Cum era ca noi să nu fi putut comunica prin limbajul scris şi doar viul grai? Nu ştiu.. probabil am fi fost toţi mai deştepţi. Să nu mă gândesc la alea, pentru că altfel tot deviem de la cursul iniţial şi atunci va fi o conversaţie. Principalul e aflat mâine, poimâine sau niciodată. Deseori vorbim în gol, privim în gol şi ne simţim goi. Ei bine, aşa sunt eu.. demoralizat incomplet şi cu desperarea-n sân. Bine-bine, dar pentru ce?

Trebuie voi să aflaţi întotdeauna despre ce-i vorba aici? Că doar de aia aţi fi adresat întrebarea aceea întrebătoare. Nu, pentru mine e: „Întreabă-mă să te întreb.” Apropo de asta, tare-aş vrea ca acele persoane cu care să comunic, să spună ce vor şi când vor. Nu-mi plac situaţiile în care eu trebuie să gândesc pentru celălalt, doar pentru simplul fapt că nu ştie cum să-mi spună situaţia respectivă sau că îi e ruşine, ca nu cumva eu să încep poate să îi adresez cine ştie ce.

Gata. Desperarea şi disperarea mi-au ajuns într-un punct în care eu nu mai pot face faţă acum şi de aceea vreau ca voi să .. faceţi ce doriţi încă câtva timp. Bun? Sunt foarte stresat de noţiunea timpului şi pentru asta-mi fac griji. Nu-mi mai rămâne timp pentru mine, nu atât cât îl petrec pentru alţii. Mereu trebuie să fie câte ceva oriunde, oricând şi să se întâmple oricăruia. Motiv pentru care mă mai consolez cu acest lucru. Numai bine.

Totuşi.. aţi înţeles ceva?